În anul 2138 d.Hr. exista un termen: DMMO-RPG.
Cuvântul acela era un acronim pentru „Dive Massively Multiplayer Online Role Playing Game" (Joc de rol online multiplayer masiv cu scufundări).
Aceste jocuri se jucau prin conectarea unei console dedicate la creier prin intermediul unei nano-interfețe neuronale - o rețea intracerebrală de nanocomputere, creată prin fuziunea ciberneticii și nanotehnologiei.
Acestea erau jocuri care permiteau cuiva să intre într-o lume virtuală și să o experimenteze ca și cum ar fi viața reală.
Și printre nenumăratele jocuri RPG cu DMMO care au umplut piața, unul dintre ele le-a depășit cu mult pe celelalte:
YGGDRASIL.
Acest joc fusese dezvoltat cu meticulozitate și lansat acum doisprezece ani, în 2126.
Comparativ cu alte jocuri RPG cu DMMO ale vremii, argumentul principal al YGGDRASIL era „libertatea jucătorului".
Avea peste două mii de clase de locuri de muncă de bază și avansate.
Fiecare clasă avea maximum cincisprezece niveluri, așa că, pentru a atinge limita totală de o sută, era nevoie să alegeți cel puțin șapte clase diferite. Cu toate acestea, jucătorii puteau alege oricâte clase doreau, atâta timp cât îndeplineau cerințele fiecăreia. Un jucător putea chiar alege câte o sută de clase la nivelul unu, deși acest lucru era foarte ineficient. Prin urmare, în acest sistem, era practic imposibil să creezi personaje identice, cu excepția cazului în care încercai în mod deliberat să faci acest lucru.
În plus, se puteau folosi diverse instrumente de creație (vândute separat) pentru a personaliza complet armura, armele, textul, aspectul și alte setări cosmetice.
Un teren de joc vast îi aștepta pe jucători. Existau nouă lumi în total: Asgard, Alfheim, Vanaheim, Nidavellir, Midgard, Jotunheim, Niflheim, Helheim și Muspelheim.
Se lăuda cu o lume vastă, numeroase clase și înfățișări liber personalizabile.
Aceste caracteristici au aprins spiritul creativ al jucătorilor japonezi și au declanșat ceea ce avea să fie cunoscut mai târziu ca o revoluție stilistică. Atât de popular a fost încât ori de câte ori cuvântul „DMMO-RPG" era menționat în Japonia, ascultătorii se gândeau imediat la YGGDRASIL.
—Totuși, toate acestea erau acum lucruri de domeniul trecutului.
Asta pentru că nu exista nimic altceva care să reprezinte breasla în felul acesta.
Armele breslelor erau de obicei ținute ascunse în locuri sigure și nu erau folosite pentru puterile lor extraordinare, deoarece o breaslă ar fi fost desființată dacă arma asociată era distrusă. Nici măcar Ainz Ooal Gown, o breaslă care a existat în perioada de vârf a YGGDRASIL, nu a făcut excepție de la această regulă.
Acesta era motivul pentru care arma fusese păstrată acolo, iar Momonga nu o atinsese niciodată, în ciuda faptului că fusese făcută special pentru a-i completa abilitățile.
Momonga a întins o mână spre toiag, dar s-a oprit la jumătatea drumului. Asta pentru că în acel moment — în ultimele minute înainte ca YGGDRASIL să se oprească definitiv — și-a dat seama că în curând amintirile glorioase pe care le crease alături de camarazii săi se vor pierde pentru totdeauna, ca lacrimile în ploaie. Confuzia pe care o simțea în legătură cu asta l-a făcut să ezite în timp ce se chinuia să ia o decizie.
Toată lumea se aventurase în fiecare zi, cu unicul scop de a asambla arma breslei.
Pe atunci, se organizau concursuri pentru a vedea cine putea colecta mai multe materii prime mai repede și existau multe dispute cu privire la aspectul armei. Dar, încet, după ce au fost adunate opiniile tuturor, arma a prins contur.
Acea perioadă fusese perioada de glorie a lui Ainz Ooal Gown, când toate amintirile sale glorioase fuseseră create.
Oamenii se târîseră pe internet după o zi extenuantă la serviciu, alții se certaseră cu soțiile lor pentru că se jucau până când își neglijau familiile, iar unii chiar râseseră și spuseseră că își luaseră concediu special pentru a sta acasă de la serviciu și a se conecta la joc.
Au fost momente când au petrecut zile întregi vorbind despre lucruri prostești, pentru amuzament. Au fost momente când au întocmit planuri de aventuri și momente când au căutat comori. De asemenea, au organizat raiduri asupra bazelor breslelor inamice și le-au asediat fortărețele. Odată, au fost atacați de un inamic de clasă mondială - un monstru șef ascuns, extrem de puternic - iar breasla aproape a fost distrusă ca urmare. De asemenea, au descoperit multe resurse necunoscute anterior și au plasat tot felul de monștri în baza breslei lor pentru a elimina jucătorii invadatori.
Cu toate acestea, nouă dintre ei au mai rămas până astăzi.
Dintre cei patruzeci și unu de membri ai breslei, treizeci și șapte își părăsiseră anturajul. Ceilalți trei erau încă înregistrați ca membri ai breslei, dar Momonga deja pierduse numărul de zile de când veniseră ultima dată aici.
Momonga a deschis o consolă de sistem și s-a conectat la site-ul dezvoltatorului pentru a inspecta clasamentul oficial al breslelor. În acel moment, existau puțin sub opt sute de bresle în YGGDRASIL. În trecut, acestea se clasaseră până pe locul nouă, dar acum - în ultima zi a jocului - se aflau pe locul douăzeci și nouă. Cel mai slab nivel, căzuseră pe locul patruzeci și opt.
Motivul pentru care clasamentul lor nu scăzuse și mai mult nu se datora eforturilor lui Momonga, ci obiectelor lăsate în urmă de foștii săi camarazi.
S-ar putea numi aceasta o cochilie goală a unei bresle, o relicvă a gloriilor trecute.
—Aceasta a fost întruchiparea acelor zile.
Acesta era Toiagul lui Ainz Ooal Gown.
Nu voia ca această armă și amintirile ei din zilele lor de aur să rămână acolo, ca o amintire dureroasă a trecutului. Totuși, gânduri contrare își croiau drum prin inima lui Momonga.
Ainz Ooal Gown decidea întotdeauna lucrurile prin vot majoritar. Momonga putea fi maestrul breslei, dar sarcina lui era în principal comunicarea cu oamenii și îndeplinirea altor sarcini minore.
Din acest motiv, acum că nu mai erau alți membri ai breslei prezenți, pentru prima dată, Momonga s-a gândit să-și exercite puterile de lider al breslei.
„Aceasta este o stare de fapt destul de tristă."
Momonga mormăia pentru sine însuși în timp ce își opera consola de joc. Intenționa să se echipeze cu echipamentul care se potrivea cel mai bine liderului unei bresle de nivel superior.
Echipamentul lui YGGDRASIL era clasificat în funcție de cantitatea de date pe care o deținea fiecare obiect. Obiectele cu mai multe date erau clasate mai sus. De la cel mai mic la cel mai mare rang, acestea erau clasa inferioară, clasa mijlocie, clasa superioară, clasa superioară, clasa moștenire, clasa relicvă, clasa legendară și, ceea ce selecta Momonga în prezent, clasa divină.
Pe cele zece degete osoase purta nouă inele, fiecare cu o abilitate diferită. Apoi mai era vorba de colier, mănuși, pelerina, cămașa și cerceiul său, toate fiind și ele obiecte de clasă divină. Dacă ar fi avut un preț, ar fi fost unul uluitor.
Roba lungă care îi acoperea trunchiul era mai impunătoare decât cea pe care o purtase mai devreme.
O aură roșie și neagră se ridica încet de sub picioarele lui și, la prima vedere, părea extrem de amenințătoare. Această aură nu era rezultatul vreunei abilități activate de Momonga. Pur și simplu pentru că exista spațiu suplimentar în capacitatea de date a robei, așa că datele efectelor speciale pentru...
„Aura Dezastrului" fusese adăugată. Atingerea acelei aure nu ar fi cauzat niciun rău.
În colțul ochiului lui Momonga, putea vedea diverși indicatori care arătau că statisticile sale creșteau.
După ce și-a schimbat echipamentul, Momonga, complet echipat, a dat din cap, mulțumit că arăta ca liderul breslei. Apoi, a întins mâna și a apucat Toiagul lui Ainz Ooal Gown.
În timp ce Momonga apuca Toiagul lui Ainz Ooal Gown, acesta radia o nimbă de lumină roșiatică-neagră. Din lumina vârtejoasă, chipuri chinuite se contopeau ocazional, apoi se prăbușeau și dispăreau din nou. Arătau atât de realiste încât aproape că ți le puteai imagina plângând de agonie.
„...Mă întreb dacă nu cumva au exagerat cu detaliile."
Toiagul care fusese făurit, dar niciodată folosit, ajunsese în sfârșit în mâinile proprietarului său de drept, în orele amurgului din YGGDRASIL.
Momonga s-a bucurat văzând cum parametrii săi cresc rapid, dar în același timp s-a simțit trist.
„Hai să mergem, simbol al breslei. Sau nu — simbolul meu al breslei."
Momonga a părăsit ceea ce era cunoscută sub numele de Sala Mesei Rotunde.
Membrii breslei aveau un inel rezervat pentru uzul lor. Oricine purta acel inel apărea automat în acest loc la conectarea la joc, cu excepția unor circumstanțe speciale. Dacă vreun membru al breslei se întorcea, o făcea în această cameră. Cu toate acestea, Momonga știa că ceilalți membri ai breslei nu se vor mai întoarce aici. În ultimele minute ale jocului, singurul jucător care a rămas în giganticul Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick era însuși Momonga.
Momonga și-a înăbușit emoțiile care creșteau ca o maree și a mers prin holuri.
Locul acesta era ca un castel construit din alabastru, o lume magnifică învăluită într-o atmosferă regală.
Dacă cineva și-ar ridica capul să privească spre tavan, ar vedea candelabre de cristal atârnate de acesta la intervale fixe, radiind o lumină caldă.
Holurile largi aveau podele din piatră lustruită strălucitor, care reflectau lumina candelabrelor într-un mod care făcea să pară că stele sclipitoare erau încrustate pe suprafața lor.
Dacă un vizitator ar deschide ușile de ambele părți ale lui, atenția i-ar fi captivată de mobilierul decadent din interior.
O terță persoană care ar observa această scenă ar privi probabil cu uimire.
Mult urâtul Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick fusese odată atacat de cea mai mare forță de invazie adunată vreodată în istoria jocului. Opt bresle s-au unit cu aliații lor pentru a aduce o forță de peste o mie cinci sute de jucători, mercenari și NPC-uri împotriva lui Nazarick, dar în cele din urmă, au fost învinși lamentabil. Acea temniță legendară era acum redusă la asta.
Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick fusese odată o temniță cu șase etaje, dar fusese transformată dramatic după ce Ainz Ooal Gown preluase controlul asupra ei.
În prezent, era o temniță cu zece etaje, iar fiecare etaj avea propria temă unică.
Etajele întâi, trei și trei erau modelate după un mormânt. Etajul patru era un lac subteran. Etajul cinci era un ghețar înghețat. Etajul șase era o pădure tropicală. Etajul șapte era o mare de magmă. Etajul opt era un pustiu. Iar etajele nouă și zece erau tărâmul zeilor - cu alte cuvinte, baza breslei Ainz Ooal Gown, care se clasase printre primele zece dintre miile de bresle ale YGGDRASIL.
Locul unde sosise era o cameră mare de primire, înăuntru se aflau mai multe siluete.
Primul care a intrat în raza vizuală a lui Momonga a fost un domn în vârstă și distins, îmbrăcat în ținută de majordom.
Părul lui era alb imaculat, chiar și barba și mustața de lângă gură. Totuși, spatele bătrânului era drept ca o țeavă, ca o sabie făurită din oțel. Fața lui era adânc ridată și le dădea celor care priveau impresia că era o persoană bună și blândă, dar ochii lui pătrunzători erau ca cei ai unui vultur care își cântărește prada.
În spatele majordomului stăteau șase servitoare. Totuși, aceste servitoare erau diferite de cea pe care Momonga o întâlnise mai devreme, atât prin aspect, cât și prin echipament.
Servitoarele purtau mănuși și jambiere din aur, argint, negru și alte metale colorate. Armura lor era concepută să arate ca ținutele servitoarelor din manga. Nu purtau căști, ci coafuri albe. În plus, fiecare fată era înarmată cu o armă diferită. Erau imaginea perfectă a servitoarelor de luptă.
Coafurile lor erau, de asemenea, variate; își purtau părul prins în cocuri, în codițe, lung și drept, cu bucle franțuzești și așa mai departe. Singurul lucru pe care îl aveau în comun era că fiecare dintre ele era atrăgătoare. Modul exact în care erau atrăgătoare varia, de asemenea, în cadrul lor; una era sportivă și atletică, una semăna cu o fecioară japoneză modestă, una dintre ele avea o alură seducătoare și așa mai departe.
Aceste fete erau NPC-uri, dar erau distinct diferite de celelalte servitoare, care fuseseră pur și simplu concepute pentru divertisment. Scopul lor era să se apere împotriva invadatorilor.
Într-un joc precum YGGDRASIL, breslele se bucurau de mai multe beneficii dacă dețineau o bază de breslă de nivel de castel sau superior.
Unul dintre acestea era NPC-urile pentru apărarea bazei.
NPC-urile pe care Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick le putea folosi în teren erau monștri nemuritori. Acești NPC-uri care apăreau automat - sau „monștri pop" - aveau un nivel maxim de treizeci. Chiar dacă erau distruși, după un timp reapăreau singuri, fără niciun cost pentru breaslă.
Cu toate acestea, jucătorii nu au putut personaliza inteligența artificială și aspectul acestor NPC-uri „pop".
Prin urmare, acestea nu erau deloc utile în descurajarea intrușilor, care erau jucători universali.
Exista și un alt tip de NPC-uri; cele proiectate de la zero spre satisfacția creatorilor lor. Dacă o breaslă deținea o bază de breslă de nivel castel, breaslei proprietare i se permiteau șapte sute de niveluri care puteau fi distribuite între orice număr de NPC-uri dorea.
Deoarece cel mai înalt nivel în YGGDRASIL era o sută, conform acestor prevederi, o breaslă putea crea cinci NPC-uri de nivel o sută și patru NPC-uri de nivel cincizeci, sau orice combinație a acestora.
Când se proiecta un NPC original, se puteau personaliza armele și alte echipamente, pe lângă îmbrăcăminte și aspect. Drept urmare, se puteau crea NPC-uri mult mai puternice decât cele care apar automat și le se puteau plasa în locații cheie.
Desigur, nu fiecare NPC trebuia conceput pentru luptă. O anumită breaslă care se numea „Regatul Pisicilor" nu avea la dispoziție NPC-uri în afară de pisici sau creaturi înrudite cu pisicile.Umu."
Momonga și-a pus degetul mare pe bărbie și s-a uitat la majordomul și la servitoarele care i se închinau. Momonga folosea de obicei magia teleportării pentru a se deplasa prin diferitele camere, așa că nu avusese prea multe ocazii să vină pe aici. Privirea personalului l-a umplut de nostalgie.
Și-a întins mâna și a atins un meniu invizibil, deschizând o pagină pe care doar membrii breslei o puteau vedea. Apoi, a selectat o opțiune dintre mai multe. În timp ce făcea acest lucru, numele majordomilor și servitoarelor au apărut deasupra capetelor lor.
„Înțeleg. Deci așa se numeau."
Momonga a râs încet, de sine însuși pentru că le uitase numele și, de asemenea, pentru amintirile frumoase pe care i le trezeau. Fuseseră destule certuri între colegii săi când aleseseră nume pentru NPC-uri.
Majordomul — al lui Sebas — era conceput ca un administrator al casei.
Cele șase servitoare de lângă el erau soldate loiale lui Sebas. Împreună, erau numite „Pleiadele". Pe lângă aceste servitoare, Sebas era responsabil și de servitorii bărbați ai Mormântului.
Caseta de text pentru Sebas conținea informații mai detaliate, dar Momonga nu avea chef să o citească. Serverele urmau să se oprească în curând și trebuia să fie undeva înainte de atunci.
Ca o paranteză, toți NPC-urile, în afară de servitoare, erau și ele foarte bine dezvoltate. Acest lucru se datora faptului că membrii breslei erau fani ai poveștilor și detaliilor complexe. Mulți dintre membrii breslei erau artiști și programatori, iar un joc ca acesta, care punea accent pe personalizarea aparențelor - permițându-le să-și satisfacă dorința de a crea și proiecta - era o mană cerească pentru ei.
Inițial, Sebas și servitoarele de război erau menite să fie o ultimă linie de apărare împotriva invadatorilor. Totuși, dacă jucătorii inamici ar putea pătrunde atât de adânc în mormânt, ar putea să-i învingă cu ușurință pe Sebas și pe servitoare, așa că erau doar niște obstacole pentru a câștiga timp. Cu toate acestea, niciun jucător nu ajunsese vreodată atât de departe, așa că așteptaseră ordine aici.
Fără ordine, tot ce puteau face era să aștepte o ocazie să fie de folos.
Momonga și-a strâns strâns mâna pe Toiagul lui Ainz Ooal Gown.
Știa că era o prostie să simtă milă pentru NPC-uri. Nu erau nimic mai mult decât o colecție de date electronice, iar cel mai aproape de o emoție reală puteau ajunge era un set foarte priceput de rutine de inteligență artificială.
Totuși—
„Ca maestru de breaslă, voi folosi NPC-urile la rost."
Momonga nu s-a putut abține să nu râdă de el însuși pentru acea replică incredibil de penibilă, apoi le-a dat o comandă.
"Urmați-mă."
Sebas și servitoarele s-au înclinat respectuos, pentru a arăta că au auzit și au luat la cunoștință ordinul.
Membrii breslei nu intenționaseră să-i îndepărteze de acest loc. Ainz Ooal Gown era o breaslă care respecta voința majorității. Era interzis oricărui individ să manipuleze în mod egoist NPC-urile create împreună.
Totuși, aceasta era ziua în care cortina avea să cadă peste toate. Având în vedere acest lucru, probabil că toată lumea i-ar ierta indulgența.
În timp ce Momonga se gândea la asta, a continuat să meargă înainte, urmat de sunetele multor pași.Sunetul de pași s-a oprit.
După ce Momonga a dat comanda corectă, a urcat ultimele trepte și a ajuns la tron.
Se holba deschis la Albedo, care stătea lângă el. Deși mai intrase în camera aceea înainte, nu-și amintea ca ochii ei să-l fi urmărit în amintirile lui.
„Ce fel de poveste de fundal a fost concepută?"
Tot ce știa Momonga despre personajul ei era că era Supraveghetoarea Gardienilor, precum și cel mai înalt rang NPC din Nazarick.
Mânat de curiozitate, Momonga a deschis o consolă și a început să parcurgă detaliile textului descriptiv al lui Albedo.
Un potop de personaje aglomerate i-a umplut viziunea. Era ca și cum ar fi citit un poem epic antic. Dacă și-ar fi luat timp să-l citească în detaliu, probabil că ar fi continuat să citească până la sfârșitul jocului.
Momonga simțea că ar fi călcat pe o mină. Dacă s-ar fi putut mișca, ar fi tremurat acum.
Ar fi vrut să se certe pentru că uitase că creatorul lui Albedo era obsedat de astfel de lucruri.
Totuși, din moment ce îl deschisese deja, nu a avut de ales decât să renunțe la rezistență și să continue să deruleze.
Nici măcar nu a parcurs textul pentru punctele importante; pur și simplu a derulat până la sfârșit cât de repede a putut, uitându-se la titlu.
După ce a sărit peste vaste porțiuni de text, mintea lui Momonga s-a oprit asupra ultimului rând și a înlemnit.
„E și o mare târfă."Nu s-a putut abține să nu se holbeze.
„...Ă? Ce înseamnă asta?"
Un strigăt de neîncredere a scăpat de pe buzele inexistente ale lui Momonga. A mai privit cuvintele de câteva ori, cu ochii plini de suspiciune, dar în cele din urmă nu a putut găsi alt sens. După mai multe runde de gândire, nu a putut ajunge decât la concluzia de la care pornise.
„O târfă... trebuie să fie un fel de insultă."
Fiecare dintre cei patruzeci și unu de membri ai breslei își proiectase propriile NPC-uri, așa că nu putea înțelege de ce cineva ar vrea să trateze în acest fel NPC-urile pe care le proiectaseră singuri. Poate că ar înțelege de ce după ce ar citi acel eseu lung cu text informativ.
Totuși, au existat membri ai breslei care au venit cu aceste modele neconvenționale.
Proiectanta lui Albedo, Tabula Smaragdina, a fost una dintre aceste persoane.
„Ah, asta numesc ei gap moe? Tabula-san... chiar și așa..."
Nu e cumva prea mult o poveste de fundal ca asta?
Momonga nu se putea abține să nu se gândească la asta. Toate NPC-urile create de fiecare erau o moștenire a breslei. Proiectarea în acest fel a celui mai înalt rang NPC, Albedo, îl făcea să creadă că Tabula Smaragdina era imposibil de salvat.
„Umu."
Ar fi în regulă să schimbi povestea unui NPC pe baza unei decizii personale? După ce s-a gândit o vreme la asta, Momonga a ajuns la o concluzie.
„Ar trebui să-l schimb?"
În prezent, având arma breslei în posesia sa, se putea spune că Momonga era maestrul breslei. Ar fi fost în regulă să exercite autoritatea de maestru al breslei pe care nu o mai folosise niciodată înainte.Dar în final a decis sa nu o facă .întoarcă la realitate a doua zi.
Era firesc. Nimeni nu putea trăi într-o lume virtuală, motiv pentru care plecaseră toți, unul câte unul.
Momonga a oftat.
Trebuia să se trezească la patru a doua zi. Trebuia să doarmă imediat ce serverele se opreau pentru a nu afecta munca de a doua zi.
[23:59:35, 36, 37]
Momonga și-a setat ceasul să numere secundele.
[23:59:48, 49, 50]
Momonga a închis ochii.
[23:59:58, 59—]
Numărătoarea inversă se terminase. A așteptat ca draperiile să cadă peste lumea sa fantastică—
A așteptat deconectarea automată—
[0:00:00...1,2,3]
„...Hm?"
Momonga și-a deschis ochii.
Nu se întorsese în camera lui obișnuită. Aceasta era încă Sala Tronului din YGGDRASIL.
"Ce se întâmplă?"
Momentul era potrivit. Ar fi trebuit să fie deconectat forțat prin închiderea serverului.
[0:00:38]
Era cu siguranță trecut de miezul nopții. Ceasul nu putea să se fi întors greșit din cauza unei erori de sistem.
Confuz, Momonga s-a uitat în jur, căutând orice indiciu prin apropiere.
„E posibil să fi amânat închiderea serverului…?"
Sau au prelungit timpul de joc ca o formă de compensare?
Deși i-au venit în minte numeroase motive, toate erau departe de adevăr. Totuși, cel mai probabil motiv era acela că o forță irezistibilă își făcuse apariția și prelungise timpul de oprire a serverului. Dacă acesta ar fi fost cazul, managerii de joc ar fi făcut un anunț. Momonga s-a grăbit să redeschidă panoul de mesaje pe care îl închisese — apoi s-a oprit la jumătatea drumului.
Nu exista o consolă de comandă.
„Ce... s-a întâmplat pe pământ?"
Momonga era cuprins de panică, frustrare și suspiciune, dar era și surprins de cât de calm era, având în vedere circumstanțele. A decis să apeleze la alte mijloace. Conexiuni forțate care nu necesitau o consolă, funcția de chat, un apel de la GM, o deconectare forțată...
Niciunul dintre ei nu a răspuns. Era ca și cum ar fi fost șterse din sistem.
„...Ce naiba se întâmplă!?"
Vocea furioasă a lui Momonga răsună prin Sala Tronului, apoi dispăru.
Astăzi a fost ultima zi de YGGDRASIL, și totuși toate aceste lucruri se întâmplau într-o zi care ar fi trebuit să marcheze sfârșitul jocului. Era cumva o farsă pe care o făceau jucătorilor?
Momonga era destul de nemulțumit că nu putea termina jocul în stil, iar cuvintele pe care le-a mormăit ilustrau clar furia din el. Nu ar fi trebuit să existe niciun răspuns la suspiciunile sale ostile.
—Totuși...
„Ce s-a întâmplat, Momonga-sama?"
Era prima dată când auzea vocea acelei femei frumoase.
Momonga a fost uimit, dar a continuat să caute sursa vocii. Când l-a găsit pe cel care rostise acele cuvinte, a rămas fără cuvinte.
Persoana care îi răspunsese era NPC-ul care își ridicase capul — Albedo.
Era situat la granița Regatului, la Imperiu, lângă vârful sudic al Munților Azellerisia, chiar în afara unei zone împădurite numite Marea Pădure a lui Tob.
Pentru un sat de frontieră al Regatului Re-Estize, populația sa era ceva neobișnuit - o sută douăzeci de suflete, distribuite în douăzeci și cinci de familii.
Satul își câștiga existența din resursele pădurii și agriculturii. În afară de medici și botaniști care veneau să culeagă plante medicinale, singurii vizitatori ai satului erau vameșii anuali. Timpul părea să fi stat în loc pentru puținii locuitori ai acestui sat.
Viața la sat era foarte aglomerată chiar și în primele ore ale dimineții. Satele nu posedau iluminarea magică a „Luminii Continue" care putea fi găsită în orașe, așa că sătenii se trezeau odată cu soarele și munceau din greu toată ziua până la apusul soarelui.
Primul lucru pe care îl făcea Enri Emmot după ce se trezea foarte devreme dimineața era să care apă de la fântâna din apropiere. Căratul apei era o treabă de femeie, iar odată ce termina de umplut rezervorul mare de apă din casă, acea treabă era terminată. Până atunci, mama ei pregătea micul dejun pentru familia lor de patru persoane.
Micul dejun era terci de orz sau grâu, precum și legume fierte. Uneori, mâncau și fructe uscate.
După micul dejun, ea lucra la câmp cu părinții ei. Sora ei de zece ani mergea în pădure să adune lemne de foc sau să ajute la muncile câmpului. Când clopotul din mijlocul satului — piața satului — suna pentru a semnala ora prânzului, toată lumea lua prânzul.
Prânzul ar fi pâine neagră coaptă cu câteva zile înainte, precum și supă cu puțină carne uscată mărunțită presărată peste.
Munca pe câmp se relua după prânz, iar când apusul soarelui se întorceau acasă pentru cină.
La cină, mâncau aceeași pâine neagră pe care o mâncaseră la prânz, precum și supă de fasole. Dacă vânătorii satului reușeau să prindă vreo pradă, puteau obține niște carne pentru cină. După cină, familia se aduna în jurul focului din vatră pentru a se ocupa de treburile casnice, cum ar fi repararea hainelor uzate sau deteriorate.
Se duceau la culcare pe la ora opt.
Fata Enri Emmot se născuse acum șaisprezece ani și de atunci devenise parte a satului. Trăise în aceste zile toată viața. În inima ei, se întreba: Cât vor mai continua aceste zile neschimbate?Ziua de azi nu a fost diferită de oricare alta. După ce s-a trezit, Enri s-a dus la fântână să aducă apă.
După ce își umplea gălețile la fântână, avea nevoie de trei drumuri pentru a umple rezervorul de apă al casei.
„Yosh~"
Enri și-a suflecat mânecile, expunându-și pielea nebronzată, care era palidă și ieșea în evidență. Anii lungi de viață la fermă îi asigurau că, deși brațele ei păreau subțiri și fragile, erau de fapt foarte puternice, cu doar o urmă de mușchi.
Gălețile pline erau foarte grele, dar Enri le-a ridicat așa cum făcea întotdeauna.
Dacă gălețile ar fi mai mari, aș putea face mai puține drumuri, nu ar fi oare lucrurile mai ușoare? Pe de altă parte, dacă gălețile ar fi mai mari, probabil că nu le-aș putea ridica...
În timp ce Enri se gândea la această problemă în drum spre casă, a auzit un sunet și s-a întors să-l privească. În aer plutea tensiune, iar semințele fricii au început să-i încolțească în inimă.
Urechile ei păreau să audă ceva ca și cum s-ar fi spart lemn, și după aceea…
„Un țipăt…?"
Suna ca o pasăre strangulată, dar nu avea cum să fie cântecul unei păsări.
Un fior rece i-a străbătut șira spinării lui Enri. Incredibil. Trebuie să fie vreo greșeală. Nu putea fi vocea unui om. A încercat să-și șteargă neliniștea provocată de aceste gânduri, apoi acestea au dispărut.
A trebuit să alerge la sursa țipătului, pentru că venea din direcția casei ei.
Enri a aruncat gălețile cu apă. Nu putea alerga purtând acea povară grea.
Deși era să se împiedice de fusta ei lungă, a reușit să-și mențină echilibrul printr-un noroc.
Sunetul a răsunat din nou prin aer.
Inima lui Enri a tresărit în piept.
Nu era nicio îndoială - era un țipăt uman.
Ea a alergat, și a alergat, și a alergat.
Enri nu-și amintea să fi mers mai repede decât atât în viața ei. Alerga atât de repede încât picioarele erau pe punctul de a i se încurca.
Nechezatul cailor. Țipetele oamenilor și strigătele.
Aceste sunete deveneau din ce în ce mai clare.
În depărtare, Enri putea vedea un bărbat necunoscut în armură care își învârtea sabia spre un sătean.
Săteanul se prăbuși la pământ urlând de durere, ca o marionetă căreia i s-ar fi tăiat sforile, iar o lovitură rapidă a sabiei îi provoca o lovitură fatală.
„Morga-san..."
Nu existau străini într-un sat mic ca acesta. Toată lumea era ca o rudă apropiată. Prin urmare, Enri știa exact cine fusese ucis chiar sub ochii ei.
Domnul Morga era un om gălăgios, dar plăcut. Nu făcuse nimic greșit și nu merita să moară așa. Enri voia să se oprească — dar în cele din urmă a strâns din dinți și a fugit mai departe.
Distanța care i se părea destul de mică în timp ce căra apă acum părea o întindere nesfârșită. Pe măsură ce sunetele strigătelor și blestemelor i se filtrau în urechi, în sfârșit și-a văzut casa în fața ei.
„Tată! Mamă! Nemu!"
Enri a deschis ușa în timp ce își chema familia strigând.
A găsit trei fețe familiare, cu priviri neobișnuite de frică. Erau nemișcate. Totuși, când Enri a deschis ușa și a intrat, fețele li s-au îmblânzit, frica fiind înlocuită de ușurare.
„Enri! Ești bine?"
Tatăl ei a îmbrățișat-o în brațele lui puternice, care erau viguroase și tari de la munca câmpului.
„Ahhh, Enri..."
Brațele blânde ale mamei sale au îmbrățișat-o.
„Bine, Enri s-a întors, atunci mai bine fugim și noi!"
Familia Emmot era în mare pericol. Rămăseseră acasă pentru că se temeau să nu o lase în urmă pe Enri și, prin urmare, rataseră cea mai bună șansă de a scăpa. Amenințarea la adresa vieții lor avea să-i ajungă din urmă în orice moment.
Pe măsură ce se gândea la acea frică, aceasta a devenit realitate.
Chiar când familia era pe punctul de a fugi, o figură umană a apărut în pragul casei. Silueta bărbatului, conturată în lumina soarelui, strălucea. Era un cavaler complet armură, a cărui platoșă purta însemnele Imperiului Baharuth. Ținea o sabie lungă în mână.
Imperiul Baharuth era vecin cu Regatul Re-Estize, iar cele două se purtaseră frecvent războaie unul împotriva celuilalt. Până de curând, flăcările războiului se limitau în mare parte la regiunea din jurul Orașului Fortăreață E-Rantel și nu se răspândiseră în acest sat.
Totuși, viața liniștită de care se bucuraseră avea să se sfârșească aici.
Enri simțea ochii reci ai bărbatului ațintiți asupra ei printre fantele căștii sale, ca și cum ar fi numărat câți membri erau din familia lui Enri. Asta o speria.Cavalerul a strâns mănușa cu care ținea sabia, iar un scârțâit s-a auzit din locul unde metalul se freca de metal.
Și apoi, chiar când era pe punctul de a intra în casă—
„Uuuuh!"
„Nuuuu!"
—Tatăl ei s-a năpustit asupra bărbatului, împingându-l afară din ușă și din casă cu impulsul său.
„Grăbește-te și fugi!"
"La naiba cu tine!"
Sângele curgea șiroaie dintr-o mică tăietură de pe fața tatălui ei. Probabil s-a rănit în timp ce îl împingea pe cavaler.
Tatăl lui Enri se rostogolea în timp ce se lupta cu cavalerul de la pământ. Cavalerul l-a apucat de mână pe tatăl lui Enri, care ținea un cuțit, în timp ce, la rândul său, îl împiedica pe cavaler să-și scoată sabia scurtă.
Vederea sângelui de pe corpul unuia dintre membrii familiei sale i-a făcut lui Enri să se întunece. A ezitat dacă să-și ajute tatăl sau să fugă.
„Enri! Nemu!"
Strigătele mamei sale au readus-o pe Enri în fire și, în timp ce se uita la mama ei, a văzut-o pe femeia mai în vârstă clătinând din cap, cu o expresie sfâșietoare pe față.
Enri a apucat-o pe sora ei mai mică de mână și a alergat după mama ei cu pași mari. Vina și ezitarea îi zgâriau inima, dar, în cele din urmă, a știut că trebuie să fugă în Marea Pădure a lui Tob.
Nechezatul cailor, strigătele furioase, zgomotul oțelului și duhoarea cărnii arse.
Toate acestea au atacat urechile și nasul lui Enri dinspre sat. De unde venise? Enri a alergat cu toată puterea, încercând să înțeleagă lucrurile. Când fugea într-un spațiu deschis, trebuia să-și facă corpul cât mai mic posibil sau să se ascundă în colțurile caselor.
Bătăile violente ale inimii ei erodau frica care amenința să-i înghețe corpul. În plus, mâna mică pe care o ținea în a ei o îndemna să continue.
—Sora ei.
Mama ei, care alerga înaintea ei, a înlemnit brusc și s-a întors imediat, făcându-le semn frenetic cu mâinile să fugă în altă parte.
Când Enri și-a dat seama de ce mama ei făcea asta, și-a mușcat buza și și-a reprimat lacrimile.
A strâns mâna surorii sale mai mici și a fugit, încercând cu disperare să scape de acolo, pentru că nu voia să vadă ce avea să se întâmple în continuare.Totuși, niciuna dintre aceste limitări nu era în vigoare acum.
Realizând aceste fapte, Momonga a fost șocat. Nenumărate întrebări precum: „Ce se întâmplă cu munca de mâine? Ce se va întâmpla dacă continuă așa?" i-au trecut prin minte, dar apoi le-a alungat pe toate.
„...Dacă această lume virtuală este doar o simulare a lumii reale... atunci cantitatea de date implicată trebuie să fie de neimaginat..."
Momonga a înghițit în sec cu un gât inexistent. Deși mintea lui nu putea înțelege situația, inima lui o putea face.
Mâinile sale s-au desprins în sfârșit de pieptul generos al lui Albedo.
Și-a dat seama că o pipăia de mult timp, dar Momonga și-a justificat ideea spunând că nu avea de ales decât să o pipăie atât de mult timp și cu siguranță nu pentru că strângerea pielii ei suple o făcea atât de bine încât o lăsa să plece cu reticență... sau ceva de genul ăsta.
„Îmi pare rău, Albedo."
„Fuahh..."
Un geamăt senzual a venit din partea lui Albedo, cel cu fața roșie, iar el practic i-a simțit cum căldura corpului creștea temperatura din jur. După aceea, ea l-a întrebat timid pe Momonga:
„Voi fi pentru prima dată aici?"
Momonga a fost luat prin surprindere de întrebarea ei și, înainte să poată gândi limpede, a răspuns:
„...Eh?"
Mintea i-a încremenit brusc și nu a mai putut să-i interpreteze întrebarea,
Prima dată? Ce-i asta? Despre ce e vorba? Și de ce pare atât de timidă?
„Pot să te întreb cum vrei să scapi de hainele mele?"
„...Ce?"
„Ar fi mai bine dacă m-aș dezbrăca? Sau ai vrea să mă desfaci, Momonga-sama? Sau dacă am face-o în timp ce purtam rochia, după aceea... s-ar murdări... nu, dacă vrei să port această rochie, nu am nicio obiecție, Momonga-sama."
Creierul său a reușit în sfârșit să înțeleagă cuvintele lui Albedo. Deși, rămânea de văzut dacă exista într-adevăr un creier sub acel craniu.
Pe măsură ce Momonga și-a dat seama de ce Albedo avusese această reacție, o luptă imensă s-a declanșat în interiorul său înainte de a spune în cele din urmă:
„Destul, asta e tot deocamdată, Albedo."
„Eh? Înțeleg."
„Acum nu e momentul pentru... nu, nu e timp pentru așa ceva."
„Vai, scuze! M-am lăsat condusă de dorințele mele, în ciuda urgenței situației!"
Cu o mișcare rapidă, Albedo făcu un gest să îngenuncheze în semn de scuze, dar Momonga o opri:
„Nu, totul e vina mea. Te iert, Albedo. În afară de asta... am un ordin."
„Te rog să-mi dai orice comandă dorești."
„Spuneți-le Gardienilor fiecărui Etaj, cu excepția Etajelor Patru și Opt, să se întâlnească la Colosseum, la Etajul Șase, peste o oră. Le voi contacta personal pe Aura și Mare, așa că nu este nevoie să le informez."
„Am înțeles. Permiteți-mi să repet ordinul; în afară de Aura și Mare de la Etajul Șase, trebuie să informez toți Gardienii Etajului să se întâlnească peste o oră la Colosseum."
„Corect. Du-te."
"Da."
Albedo a părăsit rapid Sala Tronului.
În timp ce îl privea pe Albedo care se retrăgea, Momonga și-a lăsat să ofteze, într-un fel care sugera că era complet epuizat. Odată ce ea a părăsit Sala Tronului, Momonga a gemut.Totuși, Momonga cel încruntat — deși nu putea fi văzut pentru că era un schelet — s-a ridicat în cele din urmă de pe Tron.
Momonga își spuse că trebuie să lase asta în urmă. După ce se va ocupa de lucrurile importante, va putea să chinuie din cauza asta mai târziu.Bine, Albedo, nu vrei să ne dai ordinele? Vor fi multe lucruri de făcut mai târziu."
„Într-adevăr, ai dreptate. Trebuie să dau ordine în curând. Shalltear, voi discuta această chestiune cu tine pe larg în curând. Va trebui să petrecem ceva timp cu ea."
„Nu am nicio obiecție, Albedo. Nicio altă chestiune nu este mai demnă de timpul nostru."
„Foarte bine. Atunci, haideți să trecem la planurile noastre de viitor."
După ce au văzut-o pe Albedo recăpătându-și demnitatea de Gardian Supraveghetor, toți Gardienii Etajului și-au plecat capetele în semn de respect. Cu toate acestea, nu au îngenuncheat.
Desigur, trebuiau să-și arate respectul față de Supraveghetoarea Gardiană Albedo, dar ea nu era stăpâna lor. Deși Cele Patruzeci și Una de Ființe Supreme o puseseră deasupra tuturor celorlalte personaje pe care le creaseră, chiar și poziția de Supraveghetoare Gardiană era doar una stabilită de Cele Patruzeci și Una de Ființe Supreme și, ca atare, ceilalți Gardieni trebuiau doar să-i arate respectul cuvenit poziției sale. Așadar, și-au plecat capetele în fața ei. Din partea ei, Albedo nu s-a supărat pe acest lucru, pentru că știa că era cea mai corectă cale de acțiune.
"În primul rând-"Totul era prea rigid și formal pentru el. Gărzile îl urmau oriunde mergea și, ori de câte ori întâlnea pe cineva, i se închinau.
Poate că, dacă ar fi putut umbla nonșalant cu gărzile sale după el, ar fi fost tolerabil. Dar nu putea face asta, pentru că trebuia să mențină în permanență gravitatea conducătorului Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick. Nu-și putea permite unui moment de relaxare să-i strice imaginea, așa că nervii îi erau mereu la înălțime. Acest lucru îi provoca mult stres fostului om Momonga.
Chiar dacă emoțiile sale puternice au fost prompt înăbușite, mintea lui simțea că sfârâie la flacără scăzută tot timpul.
Și apoi erau femeile incredibil de frumoase care i se lipeau de suflet în orice moment, având grijă de el în toate felurile. Ca bărbat, era încântat de atenția acordată, dar invadarea spațiului său personal și a vieții sale îl epuiza și ea.
Acel stres era o altă relicvă a umanității sale.
În orice caz, nu era un semn bun că el, stăpânul lui Nazarick, era supus acestei suferințe emoționale în mijlocul acestor circumstanțe ciudate. Ar fi putut să-l conducă la luarea unei decizii proaste în momente de urgență.
Avea nevoie să se împrospăteze.
Ochii lui Momonga s-au mărit când a luat această decizie. Expresia feței nu i s-a schimbat, desigur, dar luminile din ochii lui ardeau mai tare.
„Nu... nu e nevoie ca gărzile să mă însoțească. Pur și simplu vreau să merg singur."
„V-Vă rog să așteptați și să vă răzgândiți. Dacă i se întâmplă ceva lui Momonga-sama, trebuie să devenim scuturile voastre. Nu putem permite ca vreun rău să vi se apropie."
Servitoarele și ceilalți vasali nu își doreau nimic mai mult decât să-și protejeze stăpânul chiar și cu prețul propriei vieți. În acest sens, cererea lui Momonga de a merge singur la plimbare - care ignora complet sentimentele lor - a fost una crudă.
Totuși, trecuseră mai bine de trei zile de când se produsese această anomalie, aproximativ șaptezeci și trei de ore. În acest timp, Momonga încercase cu disperare să-și mențină fațada severă a conducătorului Marelui Mormânt Subteran al lui Nazarick, dar acum avea nevoie de odihnă.
Prin urmare, chiar dacă îi părea rău pentru ei, Momonga s-a gândit la o scuză și a spus:
„...Trebuie să fac ceva în secret și nu voi permite nimănui să mă urmeze."
A urmat o scurtă tăcere.
Chiar când Momonga începea să simtă că lucrurile se prelungesc, servitoarea a răspuns în cele din urmă:
„Am înțeles. Atunci, te rog să fii în siguranță, Momonga-sama."
Inima lui Momonga s-a dus pentru o clipă când servitoarea l-a mâncat pe dinafară, dar el l-a dat la o parte.
Nu ar trebui să fie nimic în neregulă cu o scurtă pauză și o ieșire afară pentru a admira peisajul din jur. Într-adevăr, era foarte important să vadă cu ochii lui dacă fuseseră într-adevăr transportați într-o altă lume.
Scuzele începeau să apară pentru că Momonga începea să simtă că fusese prea egoist.
Momonga și-a alungat vinovăția din inimă și a activat Inelul lui Ainz Ooal Gown.
conștient că te-ar putea deranja, dar sper că, în mila ta nemărginită, vei permite unuia dintre noi să te escorteze."
„...Nu se poate face nimic. Ei bine, voi permite unei persoane să călătorească cu mine."
Demiurgul a zâmbit elegant.
„Îți mulțumesc profund pentru că mi-ai ascultat cererea egoistă, sama Războinic Întunecat."
„...Spune-mi doar Războinic Întunecat și poți renunța la titlurile onorifice."
„Cum aș putea!? Ar fi de neiertat să fac asta. Desigur, pot respecta un astfel de ordin în timp ce acționez ca spion sau îndeplinesc misiuni speciale, dar în Marele Mormânt al lui Nazarick, cum ar putea cineva să nu-și arate respectul cuvenit, Momonga-sama... nu, Războinicul Întunecat-sama!"
Monologul pasionat al lui Demiurg l-a mișcat puțin pe Momonga, iar acesta nu s-a putut abține să nu dea din cap aprobator. S-a gândit că dacă ar fi numit Războinicul Întunecat, oamenii l-ar batjocori pentru că are un nume atât de penibil și a regretat că și-a ales acel pseudonim atât de nonșalant.
„Iartă-mă că ți-am pierdut timpul prețios, Mo-Întunecatul Războinic-sama. Atunci, voi veți aștepta aici ordinele și le veți explica celorlalți că sunt în mișcare."
„Am înțeles, Demiurgu-sama."
„Ei bine, se pare că și subordonații tăi sunt de acord. Atunci, Demiurgule, hai să plecăm."
Momonga a trecut pe lângă Demiurgul înclinat, care și-a ridicat capul și și-a urmat stăpânul.
timp. Ar fi păcat să rateze o ocazie bună din cauza asta."
„Înțeleg…", a meditat Albedo.
Aveau dreptate.
„Are sens... se pare că am intrat în panică pentru că nu l-am mai văzut pe Momonga-sama de atât de mult timp. Mă pot întâlni cu Momonga-sama abia după optsprezece ore, nu crezi că optsprezece ore e prea mult?"
"Da, este."
„Dacă aș putea termina de stabilit cadrul administrativ și să mă întorc alături de Momonga-sama... atunci mai bine nu mai pierd timpul cu plângeri și îl găsesc pe Momonga-sama. Unde este Momonga-sama acum?"
„Tocmai a ieșit afară."
"Înțeleg."
Deși răspunsul lui Albedo părea scurt, un zâmbet distant i se citea pe față în timp ce își imagina că era cu Momonga și își bătea aripile într-un mod adorabil. Trecea pe lângă Lorzii Malefici cu pași grăbiți.
Pașii s-au oprit brusc, iar Albedo i-a întrebat din nou pe Lorzii Răi:
„Pentru ultima dată, chiar crezi că Momonga-sama va fi de acord să mă vadă murdărită în halul ăsta?"„Cum, cum am putut accepta așa ceva? Pur și simplu mi-am făcut datoria!"
„...Meriți o recompensă pentru performanța ta bună. Este firesc."
„Nu e, nu e chiar așa! Noi existăm pentru a ne da totul Ființelor Supreme, așa că e de așteptat să muncim din greu!"
Această discuție a continuat o vreme, iar cei doi nu s-au putut întâlni la mijloc. Momonga a decis să întrerupă scurt această succesiune de evenimente.
„Atunci, ce zici de asta? În schimbul acestei recompense, continuă să-mi servești în continuare cu loialitate. Asta ar trebui să fie de ajuns."
„Chiar e în regulă?"
Ca să-l întrerupă brusc, Momonga a scos recompensa în cauză — un inel.
„Mo-Momonga-sama... ai scos chestia greșită!"
„Nu, eu…"
„—Nu se poate! Ăsta e Inelul lui Ainz Ooal Gown, o comoară pe care doar Ființele Supreme o dețin! Nu pot accepta o astfel de recompensă."
Momonga a fost șocată de cât de tremură o făcea pe Mare recompensa neașteptată.
Avea dreptate când spunea că acest inel era destinat membrilor breslei. Doar o sută dintre ele fuseseră făcute, ceea ce însemna că existau doar cincizeci și nouă de inele fără proprietar - nu, cincizeci și opt. Prin urmare, erau destul de prețioase, dar motivul acestui dar nu era doar o recompensă, ci speranța că va fi folosit cu folos.
Ca să-i liniștească imaginația debordantă lui Mare, Momonga i-a spus cu severitate: „Calmează-te, Mare."
„Eu, eu nu pot! Cum aș putea accepta un inel valoros pe care doar Ființele Supreme ar trebui să-l posede..."
„—Calmează-te, Mare. Teleportarea este blocată în Marele Mormânt al lui Nazarick, iar asta generează tot felul de inconveniente."
După ce a auzit acestea, Mare și-a recăpătat încetul cu încetul stăpânirea de sine.
„Speranța mea este ca, în timpul unui atac inamic, Gardienii să comande forțele Etajului lor respectiv. În același timp, ar fi destul de trist dacă un Gardian nu s-ar putea mișca liber din cauza blocajului de teleportare. Prin urmare, îți dau acest inel."
Momonga și-a ridicat inelul de pe deget. Acesta strălucea puternic în lumina lunii.
„Mare, mă bucur de loialitatea ta. În același timp, înțeleg reticența ta, ca NPC, de a accepta acest inel care ne simbolizează. Totuși, dacă înțelegi cu adevărat intențiile mele, vei accepta ordinele mele și acest inel odată cu ele."
„Dar, dar, de ce eu... n-ar fi trebuit să primească și toți ceilalți unul...?"
„Intenționam să le dau și celorlalți aceste inele; totuși, tu ești primul. Asta pentru că sunt mulțumit de munca ta. Dacă i-aș da asta cuiva care nu a muncit deloc, atunci acest inel nu ar mai avea nicio semnificație. Sau intenționezi să-l devalorizezi?"
„Nu, nu, bineînțeles că nu!"
„Atunci ia-l, Mare. După ce accepți acest inel, continuă să muncești din greu pentru Nazarick și pentru mine."
Mare întinse nervos mâna și acceptă încet inelul.
Momonga se simțea oarecum vinovat în timp ce îl privea pe Mare. Adevărul era că avea un motiv ascuns pentru a-i da inelul.
Asta pentru că, odată ce Mare avea inelul, le va fi mai greu oamenilor să-și dea seama că Momonga se teleporta.
În timp ce Mare își punea Inelul lui Ainz Ooal, acesta și-a schimbat imediat dimensiunile pentru a se potrivi degetelor subțiri ale lui Mare. Nu s-a putut abține să nu se uite la inelul de pe deget, oftând ușurat. Apoi s-a întors către Momonga și s-a înclinat adânc.
„Momonga-sama, m-mulțumesc pentru acest cadou minunat... Îți promit că de azi înainte voi munci mai mult ca să nu te dezamăgesc!"
„Atunci, o să am încredere în tine, Mare."
"Da!"
O expresie hotărâtă apăru pe fața lui Mare în timp ce acesta își dădu răspunsul imediat.
De ce îl îmbrăcase așa Bukubukuchagama-san, care îl crease pe Mare?
Era ca să-l îmbrace diferit față de Aura sau exista un alt motiv?
Tocmai în timp ce Momonga reflecta la această întrebare, Mare și-a pus și el o întrebare.
Reacția ei a fost atât de diferită de cea a lui Mare, încât Momonga a fost oarecum dezamăgit. Cu toate acestea, și-a dat seama imediat că se înșelase.
Colțul gurii lui Albedo tresărea și încerca cu disperare să nu-și schimbe expresia. Aripile îi tremurau pentru că încerca din răsputeri să nu le deschidă. Mâna care luase inelul se încleștase (când făcuse asta?) și apoi se deschise, tremurând puternic. Chiar și un idiot i-ar fi putut vedea entuziasmul.
„Continuă-ți serviciul loial, Cât despre Demiurg... altă dată."
„Înțeleg, Momonga-sama. Voi continua să muncesc din greu și în viitor pentru a mă dovedi demn de un inel atât de puternic."
„Așa e? Atunci, am abandonat sarcinile de care trebuie să mă ocup. Ar fi bine să mă întorc la Etajul Nouă înainte să fiu certat."
După ce i-a văzut pe Albedo și Demiurg plecându-și capetele ca răspuns, Momonga a activat efectul de teleportare al Inelului lui Ainz Ooal Gown.
În clipa dinaintea schimbării peisajului, lui Momonga i s-a părut că a auzit o femeie strigând „BINE!". Totuși, a simțit că trebuie să se fi înșelat, pentru că Albedo nu ar fi putut scoate un sunet atât de grosolan.Prima era că viața ei se va sfârși în câteva secunde. A doua era că o fată obișnuită de la țară ca ea nu avea cum să lupte împotriva acestei sorți.
Vârful sabiei era pătat cu o parte din sângele ei. Pe măsură ce inima îi bătea mai repede, durerea i se răspândea în tot corpul, împreună cu căldura arzătoare a rănii.
Durerea pe care nu o mai simțise niciodată înainte a umplut-o de frică și a făcut-o să vrea să vomite.
Poate că vărsăturile ar risipi senzația de greață care o cuprinsese.
Totuși, Enri căuta o modalitate de a trăi, așa că nu a avut timp să vomite.
Deși voia să renunțe la lupta ei, exista un motiv pentru care Enri nu renunțase până acum. Era căldura apăsată pe pieptul ei - sora ei mai mică.
A trebuit să-și lase sora în viață.
Singurul gând l-a împiedicat pe Enri să cedeze.
În schimb, cavalerul în armură din fața ei părea să-și bată joc de hotărârea lui Enri.
Sabia ridicată s-a coborât.
Poate fi din cauză că toate energiile ei erau concentrate aici sau pentru că creierul ei lucra peste program, fiindcă era în pragul vieții și al morții, dar Enri simțea că timpul trece foarte încet și încerca cu disperare să găsească o modalitate de a-și salva sora mai mică.
Totuși, nu se putea gândi la nimic. Tot ce putea face era să-și folosească propriul corp drept scut, lăsând lama să se înfigă adânc în ea, în speranța de a-i oferi timp surorii ei mai mici să scape.
Atâta timp cât avea puterea, se agăța strâns de cavaler sau de sabia pe care el o înfigea în ea, ținându-se strâns și nedădundu-i drumul până când flacăra vieții ei nu se stingea.
Dacă ar putea face asta, și-ar accepta cu bucurie soarta.
Enri a zâmbit, ca și cum ar fi fost o martiră.
Ca soră mai mare, asta era tot ce putea face pentru Nemu. Gândul acesta o făcu pe Enri să zâmbească.
Putea Nemu scăpa singură din iadul care era Satul Carne?
Chiar dacă ar fugi în pădure, s-ar putea să dea peste patrule de soldați. Totuși, atâta timp cât ar putea supraviețui, exista o posibilitate de evadare. Pentru a-i oferi surorii ei mai mici șansa de a supraviețui, Enri și-ar paria viața – nu, ar paria totul.
Acestea fiind spuse, ideea de a fi rănită din nou o speria, așa că închise ochii. În această lume întunecată, se pregătea pentru durerea care avea să vină...sânge încât toți cei care l-au auzit li s-a făcut pielea de găină.
Cavalerul Morții a alergat, rapid ca fulgerul. Felul în care năvălea înainte fără ezitare era ca un câine de vânătoare care își adulmecase prada. Ura creaturii nemortte pentru cei vii o făcea sensibilă la prada pe care avea să o măcelărească în curând.
Pe măsură ce silueta Cavalerului Morții se micșora în depărtare, Momonga era perfect conștientă de o diferență dintre această lume nouă și YGGDRASIL.
Aceea era „independența".
Inițial, Cavalerul Morții ar fi trebuit să rămână lângă invocatorul său, așteptând ordinele acestuia și atacând orice inamic care se apropia. Totuși, ignorase ordinul și lansase un atac de bunăvoie. Această diferență putea fi o vulnerabilitate fatală într-o situație necunoscută precum aceasta.
Fără cuvinte, Momonga și-a scărpinat capul și a oftat.
„A fugit... și a crezut că un scut ar abandona persoana pe care trebuia să o protejeze. Pe de altă parte, i-am spus să facă asta."
Momonga și-a reproșat greșeala de calcul.
Deși putea crea destui Cavaleri ai Morții, era mai bine să-și păstreze abilitățile cu utilizare limitată cât timp nu era sigur de inamic și de situație. Totuși, Momonga era un magician din linia din spate. Fără un soldat din prima linie care să-l împiedice, era practic gol.
Prin urmare, ar trebui să creeze un alt apărător. De data aceasta, ar încerca să creeze unul fără cadavru.
Chiar în timp ce Momonga se gândea la asta, o siluetă umanoidă a pătruns prin Poarta încă deschisă. În același timp, durata Porții s-a încheiat și aceasta a dispărut încet.
O persoană îmbrăcată într-o armură neagră integrală stătea în fața lui Momonga.
Armura aceea arăta ca un demon. Era acoperită cu țepi și nu lăsa la vedere nici cea mai mică urmă de carne. Mănușile sale cu gheare strângeau într-o mână un scut negru ca un zmeu și în cealaltă o bardișă care radia o strălucire verde bolnăvicioasă. O pelerină roșu-sângeriu flutura în vânt, în timp ce dubletul de dedesubt era, de asemenea, carminul sângelui proaspăt.
„Pregătirile au durat ceva timp. Îmi cer scuze pentru întârzierea mea", se auzi vocea melodioasă a lui Albedo de sub casca cu coarne.
Nivelurile lui Albedo se aflau în clasa Cavalerilor Întunecați, axată pe defensivă. Drept urmare, dintre cei trei războinici de nivel 100 ai lui Nazarick - Sebas, Cocytus și Albedo - Albedo poseda cea mai mare abilitate defensivă.
Cu alte cuvinte, ea era cel mai puternic scut din Nazarick.
„Nu, e în regulă. Ai venit exact la timp."
„Mulțumesc. Atunci... cum vom scăpa de aceste forme de viață inferioare? Dacă nu vrei să-i pătezi mâinile cu sângele lor, le voi elimina cu bucurie în numele tău, Momonga-sama."
„...Ce ți-a spus Sebas mai exact?"„Mulțumesc!"
Aceste cuvinte l-au oprit pe Momonga în loc, iar când s-a întors, le-a văzut pe cele două fete, cu ochii plini de lacrimi în timp ce îi mulțumeau. El a răspuns simplu:
„...Nu te gândi la asta." or „...Nu te gândi la asta."
„Și, și poate că suntem cam duri, dar, dar tu ești singurul pe care ne putem baza. Te rog! Te rog, salvează-ne părinții!"
„Bine. Dacă mai sunt în viață, îi voi salva."
Ochii surorilor s-au mărit când au auzit cuvintele lui Momonga. Fețele lor reflectau neîncrederea din inimile lor, dar curând și-au revenit și și-au plecat capetele în semn de mulțumire.
„M-Mulțumesc! Mulțumesc foarte mult! Și, și, să știm..."
Vocea fetei s-a stins, apoi ea a întrebat mormăind:
„Putem să știm numele dumneavoastră...?"
Momonga aproape că a răspuns din reflex, dar în cele din urmă nu și-a pronunțat numele.
Numele „Momonga" era cel al maestrului breslei fostului Ainz Ooal Gown. Atunci cum ar trebui să se numească acum? Care era numele ultimului om care a rămas în Marele Mormânt al lui Nazarick?
—A, asta e tot.
„...Ține minte bine numele meu. Sunt Ainz Ooal Gown."
lumea a fost șocată. Oare Cavalerul Morții voia oare să le distrugă mijloacele de evadare pentru a-i putea ucide până la ultimul om?
Potopul de întuneric se apropia din ce în ce mai mult, iar toată lumea știa că a face un pas înainte pentru a încerca să-l oprească era o moarte sigură. Cu toate acestea, cavalerii continuau să se urce unii peste alții pentru a-l bloca pe Cavalerul Morții, unul după altul. Frica le-a fost ștearsă de o frică și mai mare și au năvălit înainte, devenind obstacole.
De fiecare dată când scutul său se mișca, un cavaler era zdrobit prin aer.
De fiecare dată când lama sa fulgera, un cavaler era tăiat în două.
„Dezun! Morett! Decapitați-i pe cei căzuți! Grăbiți-vă, înainte să se întoarcă ca monștri!"
Cavalerii numiți au alergat în grabă spre camarazii lor uciși.
Scutul s-a legănat, iar un cavaler a fost aruncat în aer. Corpul său a fost bisectat de flăcările torței.
Patru bărbați își pierduseră viața într-o clipă. Deși Londes era încă cuprins de frică, își pregătea sabia pentru venirea furtunii negre ca tăciunele, ca un martir care se pregătește să-și dea viața pentru credința sa.
„Ooo!"
Poate că a fost un gest lipsit de sens, dar Londes nu intenționa să aștepte moartea. Scoțând un strigăt de luptă, și-a îndreptat sabia cu toată puterea spre Cavalerul Morții care se apropia.
Poate că era din cauza circumstanțelor, dar mușchii lui Londes și-au depășit limita și l-au surprins. Ar fi putut fi cea mai mare lovitură pe care Londes o dăduse vreodată în viața lui.
Cavalerul Morții și-a legănat și el flăcările.
Într-o clipă, lumea de dinainte ca Londes să se învârtă—
Și și-a văzut cadavrul decapitat prăbușindu-se la pământ, în timp ce sabia sa se legăna prin aer.
Chiar atunci, în acel moment, a sunat cornul—„Salutări, domnilor. Numele meu este Ainz Ooal Gown."
Nimeni nu a răspuns.
„Dacă aruncați armele, vă garantez că veți trăi. Desigur, dacă preferați să luptați…"
O sabie a fost aruncată la pământ. La scurt timp după aceea, celelalte săbii au fost aruncate până când au rămas patru lame pe pământ.
Nimeni nu a vorbit în acest timp.
„...Pari destul de obosit. Deși, nu crezi că ții capetele puțin prea sus în fața stăpânului Cavalerului Morții?"
Cavalerii s-au prosternat imediat în fața lui, fără niciun sunet.
Nu arătau atât ca vasali în fața stăpânului lor, cât ca niște condamnați care așteptau execuția.
„...Vă voi permite să plecați cu vieți. În schimb, spuneți-i stăpânului vostru — proprietarului vostru — asta."
Ainz a folosit efectele vrăjii 「Zbură」 pentru a se apropia de unul dintre cavaleri, apoi și-a scos casca cu mâna care nu ținea Toiagul lui Ainz Ooal Gown. A observat ochii epuizați ai bărbatului, iar privirile li s-au întâlnit prin mască.
„Nu face tulburări pe aici. Dacă faci tulburări aici, te voi ucide împreună cu restul țării tale."
Cavalerul tremurând dădu din cap cât putu de tare. Gestul său frenetic părea destul de comic.
„Dispăre. Și asigură-te că îi spui asta stăpânului tău."
A tresărit din bărbie, iar cavalerii au fugit ca iepurii.
„...Ah, acest spectacol e obositor", a mormăit Momonga încet, privind cavalerii cum fug.
Dacă nu ar fi fost săteni prin preajmă, poate chiar și-ar fi întins umerii. Deși făcea același lucru în Marele Mormânt Subteran al lui Nazarick, a juca rolul unei persoane demne era foarte obositor pentru un salariat obișnuit precum Ainz. Totuși, până când cortina s-a închis în fața acestei acțiuni a sa, a trebuit să poarte încă o mască.
Ainz a rezistat impulsului de a ofta și s-a îndreptat spre săteni. Albedo l-a urmat, fiecare pas al ei fiind însoțit de clinchetul metalului.
„—Curăță-ți sclavii zombi." i-a ordonat Ainz Cavalerului Morții.
Pe măsură ce Ainz se apropia de ei, putea vedea mai clar confuzia și neliniștea de pe fețele sătenilor.
Nu era vorba că nu erau fericiți că fuseseră salvați de cavaleri, ci că erau înspăimântați de persoana din fața lor.
Ainz și-a dat seama în cele din urmă de asta. Era puternic, mult mai puternic decât acei cavaleri, așa că nu a privit situația din perspectiva unei persoane slabe.
S-a hotărât să reflecteze asupra acestui lucru și a cugetat în liniște.
Dacă s-ar fi apropiat prea mult de ei, rezultatul ar fi fost opusul a ceea ce spera. Prin urmare, Ainz a decis să se oprească la o oarecare distanță de ei și le-a vorbit pe un ton amabil.
„Ai fost mântuit. Stai liniștit."
„Tu, tu ești..."
Unul dintre săteni spunea asta, dar chiar și în timp ce vorbea cu Ainz, ochii lui nu-l părăseau pe Cavalerul Morții.
„Am văzut pe cineva atacând acest sat, așa că am venit aici să ajut."
„Ah..."
Pe măsură ce zgomotele se răspândeau, pe fețele sătenilor se citea o expresie de ușurare. Chiar și așa, nu puteau fi complet liniștiți.
Ce bătaie de cap. Ar trebui să încerc o altă abordare?
Ainz a decis să gestioneze situația într-un mod care nu i-a plăcut prea mult.
„...Acestea fiind spuse, nu a fost gratuit. Aștept o recompensă pe măsura numărului de săteni pe care i-am salvat."
Sătenii s-au privit. Se părea că erau îngrijorați de bani. Cu toate acestea, privirile lor îndoielnice s-au stins. Această cerere grosolană de bani în schimbul salvării părea să le fi potolit oarecum suspiciunile.
„Cu, cu satul în starea sa actuală..."
Ainz a ridicat mâna pentru a-l face pe celălalt bărbat să tacă înainte de a continua.
„Vom discuta asta mai târziu. Am salvat două surori înainte să vin aici. Mă duc să le aduc acum. Poți să mă aștepți aici?"
Trebuia să se asigure că acele surori nu vor vorbi și nu-i vor dezvălui adevărata identitate.
Fără să aștepte răspunsul lor, Ainz a plecat încet. În același timp, s-a gândit să folosească magia pentru a altera amintirile.